Cum mi-am omorat copilul!

O poveste trista, insa adevarata, trimisa zilele trecute de catre o cititoare. Daca aveti si voi povesti de viata incredibile sau vreti sa ne impartasiti un moment important al vietii, nu ezitati sa ne trimiteti un mail. Pana atunci, sa citim ce ne-a trimis Alina (numele a fost schimbat pentru a i se respecta intimitatea).

“ Buna ziua,

Am citit cateva dintre povestile dvs. adevarate si mi-am facut curajul sa spun si povestea mea. Este pentru prima data cand povestesc acest lucru unor persoane care nu ma cunosc, asa ca am sa va rog sa nu ma judecati.

Numele meu este Alina si am 29 de ani. Am crescut alaturi de fratii mei intr-o familie destramata. Tata ne-a parasit pe cand eu aveam 7 ani, iar fratii mei 4, respectiv 11 ani. Nu pot spune ca am avut parte de o dragoste parinteasca, nici din partea mamei, care devenise foarte irascibila si deprimata, si nici din partea tatalui care venea sa ne vada cam o data pe an.

Inca de mica nu intelegeam de ce m-am nascut sa traiesc in asa o familie. Aveam prietene cu parinti care se intelegeau si puteau convietui impreuna, insa eu eram singura. Ii aveam doar pe fratii mei. Am fost nevoita sa imi gasesc de lucru inca de la varsta de 16 ani, cand eram ajutor de ospatar si astfel aduceam bani in casa.

La varsta de 24 de ani l-am intalnit pe EL, care mi-a devenit sot dupa 2 ani. Am speram la o viata linistita alaturi de EL, cu toate ca intamplarile din copilarie imi spuneau altceva. In cateva luni am ramas insarcinata, lucru care s-a intamplat fara voia mea. Am fost distrusa! Nu vroiam sa devin mama, nu ma simteam pregatita sa am un copil, nu gaseam in mine instinctul matern care sa imi spuna “Fii bucuroasa, vei avea un bebelus!”. Tot ce vedeam era o familie destramata, un sot nemultumit, un copil nefericit, si in final o mama deprimata.

I-am ascuns sotului meu aceste sentimente aproape o luna, cand nu am mai rezistat. EL era atat de fericit ca vom fi parinti, ca vom avea un copil, ca il vom creste impreuna, incat chiar ajunsese sa se gandeasca la nume de copii. Iar eu simteam doar repulsie. Cum as fi putut sa imi iubesc copilul, daca nu suportam ideea de a fi mama? Cum l-as fi putut creste, daca prezenta lui imi aducea aminte de copilaria mea nefericita?

Zile si nopti intregi m-am gandit ce sa fac. Trebuia sa ii spun sotului meu ca nu vreau acest copil, ca imi este teama sa devin mama, ca nu pot creste un bebelus. Si i-am spus. A fost suparat, furios, a incercat zile intregi sa ma convinga sa avem copilul, chiar m-a amenintat ca ma va parasi daca ma gandesc la avort. Insa teama de a deveni mama era mai puternica chiar decat sotul meu. Aveam de ales intre o viata nefericita alaturi de sot si copil, sau o viata fara sot si copil, viata in care ar fi putut intra un alt barbat.

Fara sa ii spun sotului, m-am programat la o clinica privata pentru un chiretaj. Eram deja in 6 saptamani in momentul acela si stiam ca nu trebuie sa mai astept daca vroiam sa scap de acest copil. Mi-am luat cea mai buna prietena, singura care a stiut prin ce treceam si care m-a inteles si sprijinit in decizia mea. Avortul nu a durat mult, si ma simteam din ce in ce mai bine pe masura ce constientizam ca nu voi fi fortata sa am un copil fara voia mea. Sotul meu nu stia ce fac in acele momente si nici nu i-as fi spus deoarece ar fi incercat sa ma opreasca. Era corpul meu si eu decideam daca vreau sa devin mama sau nu.

I-am spus abia dupa o saptamana ce se intamplase, faptul ca avortasem copilul atat de iubit (doar de catre el). Desi sotul ma facea iresponsabila, copilaroasa, imatura si ucigasa, eu nu ma priveam asa. Eram doar eu, cea de dinainte sa raman insarcinata. Eram eu, ca si cand sarcina fusese un vis urat din care ma trezisem. Nu intelegeam de ce EL nu putea vedea acest lucru. Am preferat avortul, nu vroiam sa aduc pe lume un copil care nu va fi iubit de catre mama, caci stiam ce dureros poate fi. EL de ce nu putea sa inteleaga?

Dupa putin timp sotul m-a parasit. Aveam aproape 28 de ani si eram din nou singura. Mi-am dat seama ca si EL se schimbase. La inceput tot ce ne doream era sa fim impreuna, doar noi doi, si asta era suficient pentru a fi fericiti. Acum incep sa inteleg ca de fapt sotul meu nu m-a iubit cu adevarat niciodata. Daca m-ar fi iubit ar fi inteles prin ce treceam si de ce nu imi doream acel copil. Ar fi stat langa mine si m-ar fi srijinit indiferent de decizia pe care as fi luat-o. am inceput sa ma gandesc si sa-mi analizez si mai mult sentimentele. Mi-am dat seama ca nu vreau sa devin mama niciodata, indiferent de partenerul pe care il voi avea langa mine. Nu vreau sa aduc pe lume inca un suflet care poate ajunge nefericit, nu vreau sa produc din nou suferinta unui alt barbat, si nici nu vreau ca lumea sa se uite la mine ca si cand as face ceva gresit luand aceasta decizie. Este viata mea, este corpul meu, este alegerea mea daca vreau sau nu sa fiu mama.

Aceasta scrisoare am scris-o in speranta ca va fi cineva care ma va intelege. Stiu ca multi dintre voi ma condamnati pentru alegerea facuta, insa nu ma judecati inainte de a ma cunoaste. “

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *